A dechis usa si a spus speriata:
-Buna seara!
Ecoul nu a ezitat sa ii dea un raspuns cu aceleasi cuvinte:”buna seara!”.Iar dupa cateva secunde goale se aude:”…iubito…buna seara,iubito!”
-Ti-a fost dor de mine?
Ea nu era sigura daca aceasta intrebare si-o pusese in gand,sau o rostise pur si simplu,si totusi astepta un raspuns.Nu mai raspundea nimeni,astfel tacerea incepuse sa ii muste de pe obraji zambetul.Din ce in ce urme de tristete o ingropau in propriul mormant:trupul ei prea alb, cu prea putina carne si prea mult suflet!Se dezbraca de hainele care o ascundeau de lumina,si dansa cu pasi marunti pe melodia lenta ce din nou ii amintea de el. Nu se schimbase nimic de ultima data cand calcase pe acel covoras prafuit de vantul uscat de vara,si se gandea:El nu pasise niciodata pe el si nici nu se va intampla ca picioarele lui sa lase urme prin acea camera,pt ca el ii putea calca doar sufletul in picioare,nu si podeaua.
Era o inversare de roluri,hotarata de un regizor strict:Dumnezeu!
In mijlocul camerei,pe micul covoras erau uitate o masuta la fel de prafuita pe care erau asezate cateva carti de psihologie,un roman de dragoste si un pahar cu apa incalzita de soare.Se aseaza turceste si deschide romanul,din care citeste cateva randuri apoi striga din adancul sufletului:”Am sa te uit!Voi reusi….candva”
Din camera alaturata,o voce a rasunat hotarat:”Nu ma vei uita,niciodata!”.Era vocea ei,a siluetei de barbat ce devora vise si distrugea sperante cu indiferenta pe care o dovedea in anii de liceu.
O discutie fara chip era pe cale sa inceapa…
-Mereu mi-am dorit sa-ti simt mirosul pielii,iar acum,in camera aceasta in care ma sufoc de ani de zile,parfumul tau de femeie darama ziduri,mai face o intrare…
-Vino aici,in camera aceasta,e loc pentru doi!A raspuns ea ,tinandu-si mana in dreptul inimii ascultandu-i bataile ca pe loviturile intr-un gong ce anunta un inceput
-Sunt un nemernic,nu merit sa-ti vad trupul gol.
-Cand eram copila,ma obligam sa cred ca erai un nemernic,chiar imi spuneam ca meritai numai ura mea!Ma sacrificam sa-mi “manac” minciunile insa,fara niciun rezultat …
-As vrea sa ne contiuam discutia cu chip,dar imi doresc sa ai trupul acoperit.Nu merit…
-Bine,cum doresti!...tu esti bun…Hai,vino!
-Ma pot uita insistent la tine?
-Da!fa-o,dar iti voi raspunde cu aceeasi privire…
-Buzele tale par ca ard,vreau sa le ating.
-Fa-o!
Si-a intins mana,iar cu degetele ii atingea incet buzele rosii,usor uscatite si insetate dupa sarutul lui.
Ea ii ia minile si i le aseaza in dreptul inimii,sa simta cum in ea se zbatea acelasi sentiment din adolescenta.Ca doi copii se apropiau unul de celalalt fara sa spuna nimic, cuvintele murise inecate in ganduri,ochilor vorbeau si iubeau.
Erau imbratisati si amandoi stateau lungiti pe micul covoras privind spre tavanul alb,iar din cand in cand se mai priveau pe furis.Trupul ei umed si rece tremura de emotie in bratele lui.
El se ridica ii saruta pantecele si ii spune:”Va iubesc!”
joi, 26 februarie 2009
duminică, 22 februarie 2009
sâmbătă, 21 februarie 2009
libera alegere!
Maine e miercuri si ea se simte exact ca duminica.E a treia zi de disperare,fiindca asa se incapatana ea sa fie…!Are parul ravasit si in el se incurca visele pe care inca le mai pastreaza.
Nu plansese deloc fiindca lacrimile s-au transformat in ganduri.Si nu sunt gandurile acestea tot atat de amare ca gandurile?
Si oare de ce se simtea ca plutind intr-o balta de sange ce tindea sa se mareasca la fiecare ticait al ceasornicului?De ce isi simtea corpul crestat de dureri chinuitoare ce o tintuiau pe fundul baltii?
Se gandea sa scape cumva si sinuciderea ii parea o obtiune,insa nu ii parea suficient de buna pentru a se invinge pe sine…si mai trecea timp…
Zilele si noptile nu-i mai erau straine!Vedea cum cresteau si se transformau precum un prunc ce se schimba din prima clipa a vietii.
(Isi cauta un motive sa se reconstruiasca precum fiinta!)
Se simtea ca fiind mama!In sufletul ei soarele si luna cresteau cum ea isi amintea ca in basme cresteau Fetii-Frumosi.Nu mai era o copila legata de nori cu vise si sperante,simtea ca imbatranea si ca viata fugea din ea.Corpul ii era inutil,putea sa existe si fara el!
Privea norii din nebunia de cunoastere a mesajelor purtate de ei.Observase ca pentru cateva secunde se formau unele litere ce se amestecau cu celelalte forme ale norilor.Si il vazuse pe “V”.Facuse o obisnuinta din a observa literele si astfel tot ce vede aduna in mintea ei.Urmase literele “I”,”I”,”T”,”O” si spre seara un nor singuratic sub forma literei “R” era alungat de vant.
DA!Era vorba desre viitor.
A inchis ochii si imaginea unei femei frumoase ce purta in pantece un prunc ii invadase existenta.Era o femeie cu pielea alba,cu ochii prea verzi si pupile dilatate,cu parul ud si napustita de dureri ce ii provocau in acelasi timp fericire si lacrimi.Pruncul se vroia in bratele ei,deja trecuse 9 luni de trai in interiorul pantecelor ei!Era momentul!Tipete groaznice umpleau salonul in care doctorul ajuta o noua fiinta sa existe!Si era fetita!
Mama plangea acum de fericirea ce i se infipsese adanc in suflet,se nascuse a doua oara cu fetita ei!Se simtea “mai vie”.
In bratele ei albe patate usor de sange dulceag fetita isi misca piciorusele si manutele scotand un gangurit speriat.La fereastra salonului un barbat plangea de emotie…si tipa cu tarie:”sunt tata!”
S-a zvarcolit in pat nebuneste si a deschis ochii!Simtea aerul in plamani asa cum simtea ca fluturii ii mancau corpul vindecand toate ranile!
Si iar se nastea pentru a trai si nu pentru a muri!
Sangele din jurul ei se preschimba in lapte dulce cu miros de viata noua!Si trupul sorbea laptele picatura cu picatura…
Isi musca din mana,acum calda,ca sa aiba o amintire a inceputului de inger!
Uite ca e deja joi si ea macina treistetea ca sa imparta bucurie!
Si casa ei era acum un nor!
“…s-a salvat ca sa te salveze…”
Nu plansese deloc fiindca lacrimile s-au transformat in ganduri.Si nu sunt gandurile acestea tot atat de amare ca gandurile?
Si oare de ce se simtea ca plutind intr-o balta de sange ce tindea sa se mareasca la fiecare ticait al ceasornicului?De ce isi simtea corpul crestat de dureri chinuitoare ce o tintuiau pe fundul baltii?
Se gandea sa scape cumva si sinuciderea ii parea o obtiune,insa nu ii parea suficient de buna pentru a se invinge pe sine…si mai trecea timp…
Zilele si noptile nu-i mai erau straine!Vedea cum cresteau si se transformau precum un prunc ce se schimba din prima clipa a vietii.
(Isi cauta un motive sa se reconstruiasca precum fiinta!)
Se simtea ca fiind mama!In sufletul ei soarele si luna cresteau cum ea isi amintea ca in basme cresteau Fetii-Frumosi.Nu mai era o copila legata de nori cu vise si sperante,simtea ca imbatranea si ca viata fugea din ea.Corpul ii era inutil,putea sa existe si fara el!
Privea norii din nebunia de cunoastere a mesajelor purtate de ei.Observase ca pentru cateva secunde se formau unele litere ce se amestecau cu celelalte forme ale norilor.Si il vazuse pe “V”.Facuse o obisnuinta din a observa literele si astfel tot ce vede aduna in mintea ei.Urmase literele “I”,”I”,”T”,”O” si spre seara un nor singuratic sub forma literei “R” era alungat de vant.
DA!Era vorba desre viitor.
A inchis ochii si imaginea unei femei frumoase ce purta in pantece un prunc ii invadase existenta.Era o femeie cu pielea alba,cu ochii prea verzi si pupile dilatate,cu parul ud si napustita de dureri ce ii provocau in acelasi timp fericire si lacrimi.Pruncul se vroia in bratele ei,deja trecuse 9 luni de trai in interiorul pantecelor ei!Era momentul!Tipete groaznice umpleau salonul in care doctorul ajuta o noua fiinta sa existe!Si era fetita!
Mama plangea acum de fericirea ce i se infipsese adanc in suflet,se nascuse a doua oara cu fetita ei!Se simtea “mai vie”.
In bratele ei albe patate usor de sange dulceag fetita isi misca piciorusele si manutele scotand un gangurit speriat.La fereastra salonului un barbat plangea de emotie…si tipa cu tarie:”sunt tata!”
S-a zvarcolit in pat nebuneste si a deschis ochii!Simtea aerul in plamani asa cum simtea ca fluturii ii mancau corpul vindecand toate ranile!
Si iar se nastea pentru a trai si nu pentru a muri!
Sangele din jurul ei se preschimba in lapte dulce cu miros de viata noua!Si trupul sorbea laptele picatura cu picatura…
Isi musca din mana,acum calda,ca sa aiba o amintire a inceputului de inger!
Uite ca e deja joi si ea macina treistetea ca sa imparta bucurie!
Si casa ei era acum un nor!
“…s-a salvat ca sa te salveze…”
miercuri, 18 februarie 2009
iubirea!
Tristetea macina ziduri batrane,
Eternul inghite gustul amar al durerii.
Iluzii desarte manjesc peretii cetatii distruse,
Urletul ”Tacerii” deplange amurgul
Batand cu frunze negre in geamurile-I galbene.
Emotia mortii animeaza decorul
Se duc anii de somn!
Cad ingeri din cer si oameni se pierd in Iad.
Eternul inghite gustul amar al durerii.
Iluzii desarte manjesc peretii cetatii distruse,
Urletul ”Tacerii” deplange amurgul
Batand cu frunze negre in geamurile-I galbene.
Emotia mortii animeaza decorul
Se duc anii de somn!
Cad ingeri din cer si oameni se pierd in Iad.
vineri, 13 februarie 2009
inca nu am idee pt titlu
o imensa nevoie de mirare...
povestea inceputa acum se va termina prin uitare si atat!nimic mai usor!
" Iti mai aduci aminte de mine?
Sunt eu,dragostea pe care nu ai apucat s-o cunosti!
Nu m-ai lasat sa cresc
Ai refuzat sa recunosti ca am existat
M-ai pitit intr-un buzunar al gecii tale
Ma mai priveai rareori pe furis
..ma lasai sa traiesc in agonie!
Ascunsa de adevar,
Imi spuneam mereu:
SA NU TE PIERD
sa nu te pierd
sa nu te pierd
si te-am pierdut murind!"
"am renuntat la o viata pt o alta..."
povestea inceputa acum se va termina prin uitare si atat!nimic mai usor!
" Iti mai aduci aminte de mine?
Sunt eu,dragostea pe care nu ai apucat s-o cunosti!
Nu m-ai lasat sa cresc
Ai refuzat sa recunosti ca am existat
M-ai pitit intr-un buzunar al gecii tale
Ma mai priveai rareori pe furis
..ma lasai sa traiesc in agonie!
Ascunsa de adevar,
Imi spuneam mereu:
SA NU TE PIERD
sa nu te pierd
sa nu te pierd
si te-am pierdut murind!"
"am renuntat la o viata pt o alta..."
luni, 9 februarie 2009
ceva despre noi.
fara incipit!
Strazile pareau destul de largi,dar nu si suficiente incat sa nu observam elemente ce umpleau decorul,noi doar ne manifestam!Privirile celor din jur nu ne impiedicau sa traim,fericirea(nu-i cunosc adevaratul sens al cuvantului,dar nu evit sa-l folosesc din motive pe care nici macar eu nu le inteleg),nici zgomotul masinilor nu ne ranea urechile;ne auzeam pana si respiratia ce se impletea cu fel de fel de "sunete color".
..si ne era bine...
nu mai incapeam in trupul meu,as fi vrut sa ma ravasesc in mii de picaturi de apa si apoi sa ma readun.As fi vrut sa fiu marea,sau daca nu,macar un val...
Ne opream la cate o banca ocrotita de un copac obosit de caldura verii,ne odihneam putin si apoi ne continuam drumul nebunesc,drumul nostru fara tinta!
Si norii alergau pe cer odata cu noi,isi schimba culoarea,si se intuneca,si se facea seara.
Stateam intinsa pe o banca,aveam capul pe picioarele ei si priveam cerul,impreuna,eram ca doua motociclete parcate sub cele cateva stele(cartarescu sa ma scuze...doar il ador).
...numaram secundele si visam cu ochii deschisi...(simplu la prima aruncare a ochilor peste randurile acestea uscatite de trecerea timpului ce-a mai sters din imaginea sonora a clipei!)
Marea isi purta pe valuri simfonia si sub cerul descoperit alunga tacerea in care oamenii isi mureau viata.Ne-am ridicat hipnotizate de placere si am alergat fara oprire,nu ne mai ajungea aerul ca sa poposim chiar si pentru putin timp la malul marii.
Din varfurile degetelor picaturi de sange violent se scurgeau lent spre nisip,apoi dispareau ca inghitite de...nimic.
Ne-am eliberat picioarele de incaltari in viteza si facandu-ne avant am sarit pe nisipul rece care ne intra printre degete si ne gadila. Sangele tinea pasul cu mine.Era acolo doar pentru ca sa dispara.
Ne tineam strans de maini ca doi indragostiti,desi eram noi,cu chipul ars si manjit de mainile sangerande.Am aprins o tigara,o tineam in mana dreapta;si ea manjita de sange fumega incet lasand in urma o dara purpurie.
(nu daram nimic,dau o noua fatada!)
Marea nu era rea,insa isi expunea durere ca pt o noapte oamenii au lasat-o iar singura,numai cu prietena ei de vecie luna,care de data asta era plina!
Spuma ei densa ne trecea peste picioare,ni le pitea putin in nisip si albeata,ni le racorea si disparea mult prea repede...
Asteptam urmatorul val...
...de atunci...
inca mai modific pana ajung sa schimb tot!
ma scuzi!
Strazile pareau destul de largi,dar nu si suficiente incat sa nu observam elemente ce umpleau decorul,noi doar ne manifestam!Privirile celor din jur nu ne impiedicau sa traim,fericirea(nu-i cunosc adevaratul sens al cuvantului,dar nu evit sa-l folosesc din motive pe care nici macar eu nu le inteleg),nici zgomotul masinilor nu ne ranea urechile;ne auzeam pana si respiratia ce se impletea cu fel de fel de "sunete color".
..si ne era bine...
nu mai incapeam in trupul meu,as fi vrut sa ma ravasesc in mii de picaturi de apa si apoi sa ma readun.As fi vrut sa fiu marea,sau daca nu,macar un val...
Ne opream la cate o banca ocrotita de un copac obosit de caldura verii,ne odihneam putin si apoi ne continuam drumul nebunesc,drumul nostru fara tinta!
Si norii alergau pe cer odata cu noi,isi schimba culoarea,si se intuneca,si se facea seara.
Stateam intinsa pe o banca,aveam capul pe picioarele ei si priveam cerul,impreuna,eram ca doua motociclete parcate sub cele cateva stele(cartarescu sa ma scuze...doar il ador).
...numaram secundele si visam cu ochii deschisi...(simplu la prima aruncare a ochilor peste randurile acestea uscatite de trecerea timpului ce-a mai sters din imaginea sonora a clipei!)
Marea isi purta pe valuri simfonia si sub cerul descoperit alunga tacerea in care oamenii isi mureau viata.Ne-am ridicat hipnotizate de placere si am alergat fara oprire,nu ne mai ajungea aerul ca sa poposim chiar si pentru putin timp la malul marii.
Din varfurile degetelor picaturi de sange violent se scurgeau lent spre nisip,apoi dispareau ca inghitite de...nimic.
Ne-am eliberat picioarele de incaltari in viteza si facandu-ne avant am sarit pe nisipul rece care ne intra printre degete si ne gadila. Sangele tinea pasul cu mine.Era acolo doar pentru ca sa dispara.
Ne tineam strans de maini ca doi indragostiti,desi eram noi,cu chipul ars si manjit de mainile sangerande.Am aprins o tigara,o tineam in mana dreapta;si ea manjita de sange fumega incet lasand in urma o dara purpurie.
(nu daram nimic,dau o noua fatada!)
Marea nu era rea,insa isi expunea durere ca pt o noapte oamenii au lasat-o iar singura,numai cu prietena ei de vecie luna,care de data asta era plina!
Spuma ei densa ne trecea peste picioare,ni le pitea putin in nisip si albeata,ni le racorea si disparea mult prea repede...
Asteptam urmatorul val...
...de atunci...
inca mai modific pana ajung sa schimb tot!
ma scuzi!
duminică, 8 februarie 2009
Certificat de deces
“Istoria ne trimite... certificate de deces!”
Implicarea in discutii interminabile te provoaca sa spui cuvinte care au anumite urmari.Acest lucru mi s-a intamplat si mie.
Ma aflam implicata intr-o discutie pe messenger,si aceasta discutie chiar capatase amploare ca sa poata sa aiba importanta,astfel intr-un moment am afirmat “intr-o zi imi voi scrie certificatul de deces”.Nu o spusesem cu convingere ci mai mult intr-un mod ironic,dar am fost trasa la raspundre pt ceea ce afirmasem,si am hotarat ca acea zi va fi curand.
E ziua,UITE!
Moartea se vrea confirmata,indiferent de natura ei…
Sunt in acelasi timp si defunct si declarant.Actele mele au o valoare dubla.Viata mea capata valoarea unei copii perfecte a mortii…imi traiesc moartea sau viceversa.?
Astept confirmarea medicului in legatura cu partea materiala a vietii mele ce parea a fi totusi animata de spirit..
In ras mi-a spus ca trupul meu traieste.Ciudat,orb nu parea a fi,doar ochii lui imi pareau nesiguri si totodata rautaciosi,trupul lui scheletic imi dadea impresia ca moartea imi testa superficialitatea.
Credeam in mine,deci nu-l puteam crede pe el.
Ma intorceam la apartamentul meu.Drumul era lung,dar nu ma simteam descurajata ci multumita ca trecerea mea prin “lume” era neobservata,ba mai mult mi se intarea ideea de moarte.
Masini-automobile,masini-oameni,parcuri,cladiri,sosele aglomerate,cer prea incarcat de nori,simteam ca nu mai aveam loc.Trebuia sa evadez.
Mergeam incet,nimic nu ma grabea.In spatele meu simteam pasi apasati insotiti de o respiratie rapida si grea in acelasi timp.Era un trup de barbat simteam asta,dar nu indrazneam sa privesc inapoi.Am continuat sa merg in acelasi ritm cand o mana puternica imi strangea umarul atat de tare incat sa simt.M-a oprit si m-a privit in ochi,apoi si-a continuat drumul fara sa spuna nimic.
Si eu mi-am continuat drumul meu,sau cel putin asa credeam atunci.
Am urcat cateva trepte dintr-o cladire si ma aflam in fata unei usi,am scos cheia din buzunar si am deschis-o.Un aer de singuratate ce inainte ma multumea iesea vioi din camera,ca fungind de mine.
Am ignorat starea.Mi-am luat un pahar cu apa si m-am intos la masa de lucru.
De ceva timp lucram la un material despre moarte si vroiam sa continui.Colile mi se pareau mult prea albe,pixul avea prea multa pasta si nici macar un rand nu puteam scrie.
Imaginea lui imi invadase (non)existenta.
Am iesit in fuga din camera,era prea putin aer chiar si pentru o persoana.Speram ca strazile ma vor primi.
Ma inselasem si de data asta,eram singura,trotuarul era prea rece,farurile masinilor imi ingreunau vederea,si parca pana si luna se asundea de mine,dupa nori.
Asteptam aceeasi mana si aceeasi privire,care nu a intarziat sa apara.Se asezase langa mine si doar ma privea,nu spunea nimic si nici eu nu indrazneam sa zic nimic.Acea tacere imi parea perfecta si speram sa nu se termine niciodata.
Intr-un tarziu el a spus:”buna eu sunt cel care te va ajuta”.Si iar a disparut.
Nu am inteles atunci cuvintele lui si m-am intors acasa.Urmatoarea zi era importanta,mergeam iar la medic.
Noaptea trecuse atat de repede pt ca acel el imi inundase visele.
Ma aflam in cabinetul medicului,iar el nu era acolo.Il asteptam.
Nu mai eram convinsa de ambitia mea de a obtine certificatul de deces,si as fi vrut sa ies alergand,dar ceva ma tinea legata de locul acela,si am mai asteptat.
Am vazut clanta miscandu-se si ii simteam prezenta.Usa era intre-deschisa si o voce de barbat patrundea in incapere.
Acea voce…o recunosteam,simteam cum sangele imi alerga prin vene.NU mi se mai intamplase asa ceva.
A intrat si el,eram doar noi 2 intre 4 peretei.Am simtit cum imi batea inima,o auzeam chiar.Il priveam in ochi si nu stiam de unde recunosteam acea privire.
Fara sa stiu de ce,ma uitam la minile lui,le stiam.
Eram confuza.De ce nu spunea nimic?
Imi vorbea cu atata siguranta,ma facea sa cred ca ma stia din totdeauna.
L-am rugat sa ma lase sa plec.Si am plecat.
Insa nu dupa mult timp eram inapoi la el.Aveam in mana un certificat de deces infaptuit de mine.Cu litere marunte,tremurate si usor apasate imi scrisesem certificatul de deces,nu murisem eu,ci doar singuratatea,temerile,nesiguranta si toate neplacerile pe care le voi adauga cand moartea ma va surprinde vulnerabila.
I l-am aratat si mi-a raspuns zambind:”stiam ca vei fii aici!stiam ca iti vei invinge moartea!”
…Si ne-am sarutat…
…Si ne-am iubit…
…Si ne iubim…
Final,
Sau un simpul complicat inceput…
Implicarea in discutii interminabile te provoaca sa spui cuvinte care au anumite urmari.Acest lucru mi s-a intamplat si mie.
Ma aflam implicata intr-o discutie pe messenger,si aceasta discutie chiar capatase amploare ca sa poata sa aiba importanta,astfel intr-un moment am afirmat “intr-o zi imi voi scrie certificatul de deces”.Nu o spusesem cu convingere ci mai mult intr-un mod ironic,dar am fost trasa la raspundre pt ceea ce afirmasem,si am hotarat ca acea zi va fi curand.
E ziua,UITE!
Moartea se vrea confirmata,indiferent de natura ei…
Sunt in acelasi timp si defunct si declarant.Actele mele au o valoare dubla.Viata mea capata valoarea unei copii perfecte a mortii…imi traiesc moartea sau viceversa.?
Astept confirmarea medicului in legatura cu partea materiala a vietii mele ce parea a fi totusi animata de spirit..
In ras mi-a spus ca trupul meu traieste.Ciudat,orb nu parea a fi,doar ochii lui imi pareau nesiguri si totodata rautaciosi,trupul lui scheletic imi dadea impresia ca moartea imi testa superficialitatea.
Credeam in mine,deci nu-l puteam crede pe el.
Ma intorceam la apartamentul meu.Drumul era lung,dar nu ma simteam descurajata ci multumita ca trecerea mea prin “lume” era neobservata,ba mai mult mi se intarea ideea de moarte.
Masini-automobile,masini-oameni,parcuri,cladiri,sosele aglomerate,cer prea incarcat de nori,simteam ca nu mai aveam loc.Trebuia sa evadez.
Mergeam incet,nimic nu ma grabea.In spatele meu simteam pasi apasati insotiti de o respiratie rapida si grea in acelasi timp.Era un trup de barbat simteam asta,dar nu indrazneam sa privesc inapoi.Am continuat sa merg in acelasi ritm cand o mana puternica imi strangea umarul atat de tare incat sa simt.M-a oprit si m-a privit in ochi,apoi si-a continuat drumul fara sa spuna nimic.
Si eu mi-am continuat drumul meu,sau cel putin asa credeam atunci.
Am urcat cateva trepte dintr-o cladire si ma aflam in fata unei usi,am scos cheia din buzunar si am deschis-o.Un aer de singuratate ce inainte ma multumea iesea vioi din camera,ca fungind de mine.
Am ignorat starea.Mi-am luat un pahar cu apa si m-am intos la masa de lucru.
De ceva timp lucram la un material despre moarte si vroiam sa continui.Colile mi se pareau mult prea albe,pixul avea prea multa pasta si nici macar un rand nu puteam scrie.
Imaginea lui imi invadase (non)existenta.
Am iesit in fuga din camera,era prea putin aer chiar si pentru o persoana.Speram ca strazile ma vor primi.
Ma inselasem si de data asta,eram singura,trotuarul era prea rece,farurile masinilor imi ingreunau vederea,si parca pana si luna se asundea de mine,dupa nori.
Asteptam aceeasi mana si aceeasi privire,care nu a intarziat sa apara.Se asezase langa mine si doar ma privea,nu spunea nimic si nici eu nu indrazneam sa zic nimic.Acea tacere imi parea perfecta si speram sa nu se termine niciodata.
Intr-un tarziu el a spus:”buna eu sunt cel care te va ajuta”.Si iar a disparut.
Nu am inteles atunci cuvintele lui si m-am intors acasa.Urmatoarea zi era importanta,mergeam iar la medic.
Noaptea trecuse atat de repede pt ca acel el imi inundase visele.
Ma aflam in cabinetul medicului,iar el nu era acolo.Il asteptam.
Nu mai eram convinsa de ambitia mea de a obtine certificatul de deces,si as fi vrut sa ies alergand,dar ceva ma tinea legata de locul acela,si am mai asteptat.
Am vazut clanta miscandu-se si ii simteam prezenta.Usa era intre-deschisa si o voce de barbat patrundea in incapere.
Acea voce…o recunosteam,simteam cum sangele imi alerga prin vene.NU mi se mai intamplase asa ceva.
A intrat si el,eram doar noi 2 intre 4 peretei.Am simtit cum imi batea inima,o auzeam chiar.Il priveam in ochi si nu stiam de unde recunosteam acea privire.
Fara sa stiu de ce,ma uitam la minile lui,le stiam.
Eram confuza.De ce nu spunea nimic?
Imi vorbea cu atata siguranta,ma facea sa cred ca ma stia din totdeauna.
L-am rugat sa ma lase sa plec.Si am plecat.
Insa nu dupa mult timp eram inapoi la el.Aveam in mana un certificat de deces infaptuit de mine.Cu litere marunte,tremurate si usor apasate imi scrisesem certificatul de deces,nu murisem eu,ci doar singuratatea,temerile,nesiguranta si toate neplacerile pe care le voi adauga cand moartea ma va surprinde vulnerabila.
I l-am aratat si mi-a raspuns zambind:”stiam ca vei fii aici!stiam ca iti vei invinge moartea!”
…Si ne-am sarutat…
…Si ne-am iubit…
…Si ne iubim…
Final,
Sau un simpul complicat inceput…
duminică, 1 februarie 2009
neclar
"as spune-o pe sleau,dar mi-e teama sa nu fiu criticata...."
*meditez asupra unui mod subtil de a exprima idei,ca sa nu le numesc intr-un alt fel.
in nemarginitul joc al cuvintelor eu jonglez doar cu cele simple,nu ma afund in construcii grele,dar nu imi pun nici bariere.*
Acum sa ma intorc la tiparul cu mai multe chipuri despre care intentionam sa scriu cateva randuri.
Traversez prezentul spre gasirea chipului care sa perfectioneze tiparul.Persoanele cunoscute treptat incerc sa le compar cu vechiul tipar si sa le incadrez intr-o anumita categorie in functie de...de mai multe.
Prima fila cu schita tiparului o am in sertarul inchis cu lacat din partea dreapta a biroului.De atunci tot mai adun file si-mi omor fara a sta pe ganduri iluziile pe care mi le imprim pe noua fila.La fiecare privire aruncata pe furis de teama sa nu ma izbeasca realitatea zambesc de fericire si plang fara sa stiu de ce.Inconjurata de file ma simteam bine,imi hraneam sufletul cu emotii...ceva se intamplase,iar eu ma trezisem ca dupa o absenta indelungata,in mijlocul unui ritual de recunoastere.Trupurile tiparelor mele se invarteau in jurul meu si incercau in moduri total diferite sa-mi arate fericirea pe care mi-o puteau oferi in schimbul dragostei(ce cuvant greu!).Intindeam mana sa ating,sa simt,dar in zadar...m-am linistit si am privit cuminte cum fiecare isi juca rolul...
O usa s-a inchis zgomotos si totul a disparut uluitor de repede,iar eu m-am trezit cu o un pix si o fila ingalbenita pe care erau cateva randuri scrise.
Era mama,dar nu indraznise sa ma intrebe nimic,ma privea in tacere....
Eu stateam nemiscata privind prin fila din mana mea...Nu intelegeam ce mi se intamplase si ma straduiam sa inteleg ceva...apoi din privirea "EI" am inteles ca asa a trebuit sa fie si am inchis din nou ochii..
....Cat despre acele randuri,inca nu le-am gasit intelesul in dictionare.Acum il astept pe el sa fie biblioteca mea,sa isi deschida sufletul si sa traduc in felul lui cuvinte(le)
::spre final::
*meditez asupra unui mod subtil de a exprima idei,ca sa nu le numesc intr-un alt fel.
in nemarginitul joc al cuvintelor eu jonglez doar cu cele simple,nu ma afund in construcii grele,dar nu imi pun nici bariere.*
Acum sa ma intorc la tiparul cu mai multe chipuri despre care intentionam sa scriu cateva randuri.
Traversez prezentul spre gasirea chipului care sa perfectioneze tiparul.Persoanele cunoscute treptat incerc sa le compar cu vechiul tipar si sa le incadrez intr-o anumita categorie in functie de...de mai multe.
Prima fila cu schita tiparului o am in sertarul inchis cu lacat din partea dreapta a biroului.De atunci tot mai adun file si-mi omor fara a sta pe ganduri iluziile pe care mi le imprim pe noua fila.La fiecare privire aruncata pe furis de teama sa nu ma izbeasca realitatea zambesc de fericire si plang fara sa stiu de ce.Inconjurata de file ma simteam bine,imi hraneam sufletul cu emotii...ceva se intamplase,iar eu ma trezisem ca dupa o absenta indelungata,in mijlocul unui ritual de recunoastere.Trupurile tiparelor mele se invarteau in jurul meu si incercau in moduri total diferite sa-mi arate fericirea pe care mi-o puteau oferi in schimbul dragostei(ce cuvant greu!).Intindeam mana sa ating,sa simt,dar in zadar...m-am linistit si am privit cuminte cum fiecare isi juca rolul...
O usa s-a inchis zgomotos si totul a disparut uluitor de repede,iar eu m-am trezit cu o un pix si o fila ingalbenita pe care erau cateva randuri scrise.
Era mama,dar nu indraznise sa ma intrebe nimic,ma privea in tacere....
Eu stateam nemiscata privind prin fila din mana mea...Nu intelegeam ce mi se intamplase si ma straduiam sa inteleg ceva...apoi din privirea "EI" am inteles ca asa a trebuit sa fie si am inchis din nou ochii..
....Cat despre acele randuri,inca nu le-am gasit intelesul in dictionare.Acum il astept pe el sa fie biblioteca mea,sa isi deschida sufletul si sa traduc in felul lui cuvinte(le)
::spre final::
Abonați-vă la:
Postări (Atom)