....
Am mers in pod si am dat peste cufarul cu amintiri.Scotocesc prin el si in ochi mi-au sarit niste poze ratacite si pline de praf.Ele pastrau cu sfintenie trecutul.Le-am privit ore in sir. Analizam fiecare detaliu,fiecare trasatura a fetitei ce umple imagineaza fiecarei poze cu prezenta si cu zambetul ei.....Imi iau panza de paianjen de pe ochi si revin la prezent.
Mirosul lucrurilor vechi ma intristeaza si ma obilga sa ma vad asa cum sunt eu...o adolescenta..o fiinta pierduta in tacerea vremii.Vantul zguduie tacerea..e toamna..inca un motiv de tristete.
Poate vei spune:si ce daca e toamna,eu nu ma intristez!dar poate nu te-ai gandit la anii cand erai mic si alergai pe bulevard distrugand covorul de frunze si mama iti spunea ca daca nu te potolesti vei raci!tu nu intelegeai,aveai nasul rosu si manutele reci,iar glasul tau dadea armonie locului.Te intorceai seara acasa,erai asteptat de bunica,in miros de gem,mere,pere,gutui si tot felul de bunatati numai pentru tine!
Acum sa revin la ce incepusem.Stateam in pod si am realizat ca joc intr-o piesa de teatru...ca sunt personaj principal..ca sufar....ca plang...ca vreau sa ajung la final dar totul se complica.In sala sunt o multime de prieteni,dar niciunl nu observa gesturile mele,niciunul nu ma intelege....sunt orbi...si mimeaza fericire.
E vorba de acea fericire silita de prezent....o singura persoana plange...ma intreb cine e!curiozitatea imi taie rasuflarea...inima imi bate cu putere si sentimente stranii imi pun stapanire pe suflet!
Era o simpla cersetoare ce imi semana,numai ca ea cersea o paine,iar eu fericire!Eram doua surori ale aceleiasi drame...
M-a impresionat...am incercat sa fac din rolul meu un mijloc de a o ajuta....a inteles mesajul meu si a rupt tacerea...a spus adevarul...a rupt perdeau de minciuni:cei din sala nu erau orbi ci doar indiferenti...
M-a eliberat....
