Aş vrea să cred că mă pot înălţa
de trup departe să stau
şi să culeg zâmbete
de pe chipul dimineţii târzii
ce stă leneşă,suavă,pe o jumatate a patului învelit în cearşafuri albe de nori,
aşteptând ca noaptea să se întoarcă aşa cum mereu face.

Aş vrea să nu-mi doresc nimic,
să nu am de unde să cad,de unde să mă ridic,
fiindcă din pământ nu se naşte un alt "eu"
vegheat de ochiul din spatele cortinei.

O melodie tristă mi se lipeşte de gând,
un fior rece îmi sărută spatele cu teamă,dar precis,
"cineva" e aici lângă mine în sala asta goală.
Mereu.
Ies din corpul meu şi ma întorc la mine.
Din orice unghi m-aş tot privi,sunt la fel:
aceeaşi ochi verzi,aceleaşi buze,acelaşi păr tuns scurt,aceleasi mâini reci...
Cuvinte printre cuvinte,cuvintele din jurul meu...
par să aibă sens.
răsună,se transformă în ecou şi în final se pierd,devin seci,
iar eu,nu am nevoie de foarte multe ca sa fiu...