mi-era atat de dor de solitudinea noptii,
sa stau singura in statii parasite
trezite din somn
de zomotele trenului marfar,
ce transporta iluziile sfinte
oare spre abis?
multe si inghesuite,stateau amestecate,
iluziile oamenilor.
si nu reuseam sa le gasesc pe ale mele,
si chipuri de oameni imi spuneau sa renunt.
nu stiu unde le ducea,
si nici daca se mai intorc
...sub forma realizarilor.

Stateam ghemuita langa un stalp de beton,
rece si singur la fel ca mine.
si el ma imbratisa,
amortindu-mi tot trupul.
nu reuseam sa ma desprind de pamant,
desi priveam spre cerul
dinspre care se auzea chemarea.

hai