fotografia, un secret despre secret

"imperiu de semne,ideograma concentrata,expresie artistica la timp trecut,imagine cu cod,imagine-arhetip,iata catvea definitii a celei de-a opta arte:fotografia..Arta care transforma subiectul in obiect si chipul intr-o imagine.Prezinta intotdeauna un ansamblu si o particularitate,adica un cadru si un loc de concentrare a liniilor de forta ale tabloului...acolo se afla sensul sau meta-imaginea surprinsa...este o arta care ma ajuta<> transformand secunda in obiect si obiectul intr-un pretext de meditatie-Hot al timpului si hazardului...contingenta,singularitate,aventura..le retour du mort si o promisiune in alb a mortii.."(Bujor Nedelcovici)
fotografiile mele zac undeva...le voi cauta...
Prima poza peste care am dat e una de la mare:eram un copilas speriat,chipul meu nu spunea nimic,doar se ferea de soare,era pur si simplu ascuns dupa o sapcuta cumparata de mama,si daca stau bine sa ma gandesc inca o mai am undeva...e acolo in sifonierul ce ascunde in taina secrete ale trecutului.
Am ajuns la un album cu poze de la gradinita.E ciudat sa imi vad chipul..e ca si cum trecutul imi invadeaza prezentul..ma simt o refectie imbatranita,daca nu exagerez spunand asta.Minile mele erau mici,iar de emotii le tineam starnse ...pumnul imi era transpirat.Ma intorc la chipul meu ce atunci era limpede si alb,nu ca acum un tipar sters,de adolescent ingandurat si captiv in timp ...nu pot sa nu remarc buzele rosii si subtirele..nasul mic si carn...ochii ce pe atunci erau nestiitori de multe...aveam parul scurt si eram mica..cea mai mica dintre toti..ceea ce nu s-a schimbat nici acum..insa atunci atunci acesta trasatura era supusa frumosului,acum nici mintind nu pot spune acelasi lucru.
Aveam un sortulet bleu si o fundita rosie ce era prea lunga pt mine.Botoseii mei erau ciudat de draguti...imi aratau piciorusele si mai mici..eram un pitic..fapt transpus in prezent printr-o porecla data de colegii mei de clasa.
Intr-o fotografie eu si cu o alta fetita eram in prezenta educatoarei...ea imi tinea mana mea in manuta ei asteptand ca doamna sa ne ofere bomboane..eram mici si inca sunt uimita ca atunci,canvda se intampla ipostaza in care eram surprinse...imi amintesc gustul acela dulcheag al bomboanelor pe care le savuram pe furis intr-un colt...
In toate fotografiile zambeam...era ceva cu adevarat sincer...se putea citi profunzimea...as vrea ca acum sa imi fac o copie cu care sa imi acopar fata de fiecare data cand frigul toamnei imi "taie" in mii de forme chipul...
Langa parintii mei eram diferita.nu stiu daca am ales bine acest cuvant,insa mereu aveam capul usor plecat pe spate si privirea atintita spre ei,ii admiram,imi doream sa fiu ca ei,sa fiu un"om mare".Acum regret ca imi doream postura aceea pe care o aoservam la parintii mei.
As vrea sa spun atatea lucruri privind aceste fotografii insa nu pot..ceva ma retine si nu inteleg ce...
Poze de la munte,de la mare,de la gradinita,prieteni de familie sau pur si simplu fotografii facute pt a pastra clipa intr-un mod material ce rezista in timp,toate imi starnesc un zambet admirativ pt ce eram.
Mi-as dori ca intr-o zi,cu pozele in mana,sa spun:"Asa eram eu!"Tind sa cred ca pe fetele lor nu va izbucni un ras ipocrit si sa-mi distruga starea la care acum"lucrez".Un copil fericit,eu parte din ei,putin din fiecare...nu ca acum nimic din nimeni!
Prea ciudat ca am putut sa vorbesc despre acest "eu" vazut in prezent,in perspectiva trecutului...prea evident ca tanjesc dupa "atunci"...




ea,fotografia...:
-este arta de a fura timpului o frimitura de clipa..
-este scoaterea la iveala a ordinii din haos
un tablou pictat de soare fara educatie artistica


multumesc trecutului.